După Roșia Montană | Vorbim doar despre aur, dar România stă pe bogății și mai mari. Pot fi ele exploatate sustenabil?

După ’90, proiectele miniere pentru exploatarea aurului din România au fost, în mare, croite cam după același calapod: declarații pompoase despre zăcăminte bogate în sute de tone de aur, urmate de un șir de nereguli și abuzuri, în care au fost implicați atât funcționarii statului, cât și investitorii și care s-au finalizat cu acuzații de corupție și opriri în instanță.

Societatea civilă nu mai are încredere că exploatările pot fi făcute și într-o formă responsabilă, iar investitorii onești se feresc de România – culmea, o țară foarte bogată în resurse. Multe dintre acestea sunt pe lista materiilor prime critice și strategice, de o importanță vitală pentru economia europeană, în drumul ei către tranziția verde.

Victoria României în procesul intentat de Gabriel Resources poate fi un prilej să privim dincolo de Roșia Montană, la cum împăcăm nevoile de resurse cu potențialul lor economic și cu riscurile pentru mediu sau pentru calitatea vieții localnicilor din jurul exploatărilor. Soluții există. Doar că, pentru moment, nu pare că ne uităm unde trebuie.  

Victorie la Roșia Montană. Ce urmează

După nouă ani de procese, România a câștigat procesul în dosarul Roșia Montană, în care compania canadiană Gabriel Resources cerea despăgubiri de aproape 7 miliarde de dolari. 

Decizia Curţii de Arbitraj Comercial Internațional de la Washington a fost surprinzătoare, pentru că a venit după săptămâni bune în care Guvernul de la București deja căuta vinovații pentru pierderea litigiului. Pe fondul declarațiilor oficialilor români, prețul acțiunilor companiei canadiene s-a dublat pe bursa de la Toronto. Cotațiile s-au prăbușit imediat după pronunțarea verdictului. 

După ce s-a așezat valul declarațiilor triumfaliste și naționaliste, România rămâne, la finalul unei controverse de aproape trei decenii, cu o imagine confuză asupra resurselor pe care le are și cum – sau dacă – ar trebui ele exploatate.

Proiectul de la Roșia Montană a început cu 27 de ani în urmă și viza extragerea a peste 300 de tone de aur și a aproape 1.500 de tone de argint prin cianurarea întregii cantități de minereu. Necesarul anual de cianură de sodiu era, prin urmare, uriaș: 12.000 de tone. Gabriel Resources a încercat, dar nu a reușit să obțină avizele de mediu. 

Sub presiunea protestelor de stradă, proiectul, care primise undă verde de la Guvernul Ponta, a picat în Parlament. E motivul pentru care compania canadiană a chemat în instanță România, când nu și-a putut pune în practică licența de exploatare. Proiectul a fost ulterior blocat definitiv de înscrierea sitului în patrimoniul UNESCO, fiind considerat cel mai important complex subteran minier al antichității romane. 

Certej – un alt proiect minier după modelul Roșia Montană

Proiectele Roșia Montană și Certej sunt asemănătoare, spune activista de mediu Roxana Pencea, membră a echipei Mining Watch Romania, o rețea de monitorizare a activităților miniere din România. Ambele proiecte sunt în carieră deschisă, explică ea, cu iazuri de decantare și extragere de aur și argint prin distrugerea totală a munților care conțin minereurile, presupun utilizarea de cianuri și strămutarea de localități. 

Diferența dintre ele este că la Roșia Montană povestea a intrat rapid în vizorul societății civile, pe când la Certej nu. Așa s-a făcut că, în 2012, Deva Gold a obținut acordul de mediu, spre deosebire de Gabriel Resources. 

Compania minieră avea nevoie însă și de un plan urbanistic zonal (PUZ). Acesta a fost contestat de Mining Watch Romania, iar în 2019 a fost anulat definitiv, „pentru că la baza PUZ-ului stătea un aviz de mediu obținut ilegal”, spune Roxana Pencea. De atunci, proiectul minier este blocat. 

În afară de problema avizului de mediu, la mijloc au fost și mai multe abuzuri ale autorităților, în urma cărora sute de hectare de teren forestier au ajuns în posesia companiei Deva Gold, prin mijlocirea primăriei din comuna Certeju de Sus. Asta deși unele suprafețe erau revendicate în instanță de moștenitorii unei obști sătești, desproprietărite de comuniști în 1946. Problema a ajuns și în atenția DNA, dar dosarul bate pasul pe loc de mai mulți ani. 

Prin proiectul de la Certej compania estima că va obține circa 60 de tone de aur și peste 370 de tone de argint. 

Spre deosebire de Roșia Montană, aici ar fi fost cianurat doar concentratul de minereu obținut prin tratarea rocilor extrase cu reactivi, alții decât cianura. Astfel ar fi fost folosite circa 1.600 de tone de cianură de sodiu, anual, vreme de 16 ani. Reziduurile rezultate după prelucrare urmau să fie depozitate în două iazuri cu o suprafață de 63 de hectare. Unul dintre acesta iazuri era gândit pentru sterilul de cianurare. 

Deși amprenta proiectului minier se suprapune pe mai mult de 100 de hectare din suprafața sitului Natura 2000 ROSPA 0132 Munţii Metaliferi, experții consultați de Deva Gold au susținut că impactul asupra mediului va fi nesemnificativ. 

La fel ca la Roșia Montană, și la Certej licența minieră va expira în iunie 2024. Mining Watch Romania și Declic cer statului să nu mai prelungească licențele. „Nu există fundament, companiile nu au putut să arate că au niște proiecte viabile, în acord cu legislația României”, argumentează Roxana Pencea. 

Rovina – aviz de mediu după aceeași rețetă (ilegală) ca la Certej? 

În urmă cu trei ani, presa centrală titra că aurul din Munții Apuseni va fi făcut lingouri la Rovina, un sat aflat la 20 de km de Roșia Montană. În afară de unele galerii subterane vechi, zona e neatinsă de minerit, deși zăcămintele de acolo sunt bogate în peste 600.000 de tone de cupru și circa 200 de tone de aur. 

Suprafața vizată de proiect depășește 2.700 de hectare. Pentru a extrage minereurile, culmi muntoase din Apuseni vor fi înlocuite de două cratere. 

Pentru a bloca exploatarea, activiștii de la Declic au cumpărat terenuri poziționate strategic lângă unul dintre viitoarele depozite de deșeuri. 

Până acum, nu doar că nu s-a produs niciun lingou din aurul de la Rovina, dar și aici avizul de mediu pentru planul urbanistic al proiectului minier a fost suspendat în instanță. În prezent, se judecă apelul deciziei, iar verdictul e așteptat în câteva luni.

Pentru exploatare nu s-ar fi folosit însă cianura. Rovina este unul dintre cele 14 zăcăminte din cadrilaterul aurifer de tip porphyry copper and gold, care exclude metoda cianurării, pentru că pierzi cuprul, explică Ștefan Marincea, mineralog, profesor la Universitatea din Liège, Belgia.

Dincolo de aur și argint. Ce resurse ar trebui să exploatăm cu prioritate?

„Nu poți concepe o societate bazată pe energie verde fără trei tone de cupru, cât intră într-o turbină eoliană de 3 MW”, explică Marincea. La fel, nu se poate imagina un parc fotovoltaic fără telur, descoperit ca element nativ în România, la Fața Băii, în județul Alba.

Profesorul subliniază că, „dacă ar trebui să exploatăm ceva, ar trebui să exploatăm în primul rând zăcămintele de tip porphyry copper and gold, cum este cel de la Roșia Poieni, care este în exploatare, dar care ar trebui retehnologizat”. La aur și argint ar trebui să ne gândim ca la niște produse secundare. 

„Noi dorim să avem o energie cât mai curată, dar asta înseamnă și producție minieră”, iar în acest context, toate zăcămintele noastre trebuie reevaluate, precizează cercetătorul. 

Metalurgia cuprului presupune două sisteme de rafinare. De aici apare deja o problemă, întrucât România a rămas din 1993 fără singura ei rafinărie – combinatul de cupru de la Zlatna, județul Alba. 

Lipsa acesteia ne face nerentabili, pentru că trebuie să exportăm concentratul de cupru. Conform legislației europene, trebuie să-l transformăm în lingouri de cupru undeva în Europa. Cum cuprul e material strategic, nu mai poate fi exportat către țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), precizează Ștefan Marincea.

În actuala definiție a materiilor prime critice și strategice, nici aurul și nici argintul nu mai sunt foarte importante din punct de vedere economic. Toată discuția din jurul aurului și argintului este sterilă, e de părere profesorul Marincea, în sensul în care, în zăcămintele de la Roșia Montană (Igre, Jig-Văidoaia, Cârnic, Cârnicel, Țarina, Orlea și Cetate) și de la Bucium Rodu (care este de alt tip și care exclude cianura), „valoarea cumulată a celorlalte metale depășește valoarea aurului și argintului”. 

Toate zăcămintele din România au o amprentă geochimică ce relevă că, pe lângă metalul principal, există și alte metale. În afară de cupru, există telur, germaniu, stibiu, indiu, galiu, taliu, arsen. Valoarea acestora este impresionantă, subliniază cercetătorul. Ziarul Financiar a pus aceste materii critice pe hartă, aici.

Întrecerea pe materii prime critice și strategice

Peisajul este destul de sumbru, crede Roxana Pencea, de la Mining Watch Romania, care amintește de noua legislație europeană privind materiile prime critice și avertizează că „va apărea o presiune și mai mare asupra comunităților locale pentru extragerea a tot felul de minereuri”.

Consiliul UE a adoptat la mijlocul lui martie un regulament care să garanteze aprovizionarea Uniunii Europene cu materii prime de mare importanță economică pentru blocul comunitar, care au un risc ridicat de întrerupere a aprovizionării. 

Problema este că astăzi, UE depinde de importurile de materii prime critice, la fel cum a fost dependentă de gazul rusesc, motiv pentru care a și fost nevoie de o legislație care să schimbe acest raport de forțe care ne vulnerabilizează strategic. 

Necesitatea noii legislații este justificată prin faptul că tranziția verde a UE va depinde de avansarea producției locale de baterii, panouri solare, magneți și alte tehnologii curate. Pentru a răspunde cererii, vom avea nevoie de o gamă largă de materii prime. Or, deocamdată, ele vin din China.

Din cele 34 de materii prime critice identificate de UE, a fost alcătuită o listă de materii prime strategice, pentru care se preconizează că cererea va crește exponențial. Acestea au și cel mai mare risc de probleme de aprovizionare. 

Printre materiile prime strategice se numără: aluminiu și cupru, litiu, cobalt şi nichel (folosite pentru vehiculele electrice), bor (utilizat pentru turbinele eoliene), magneziu (folosit pentru industrii cu valoare adăugată mare precum aerospaţială, auto sau de apărare) sau grafit (esenţial pentru mobilitatea electrică). 

Prețul plătit

Primul pas după noul regulament european e ca fiecare stat cu potenţial, cum e și România, să facă o radiografie a resurselor, pentru a vedea câte dintre materiile prime critice pot fi extrase. 

Pe final de 2023, peste 100 de organizații și mai mult de 100 de experți și academicieni din 30 de țări au trimis o scrisoare deschisă președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, prin care au cerut retragerea Actului privind Materiile Prime Critice (CRMA) al UE. O petiție internațională strânsese peste 70.000 de semnături, iar alte 10.000 de semnături au venit din România.

Semnatarii spun că noul regulament ignoră drepturile mediului și ale omului, susține ingineria socială și perpetuează reglementările miniere învechite din Europa. Actul va slăbi legislația de mediu și „va deschide calea pentru injectarea a miliarde de euro în corporații miniere iresponsabile din punct de vedere social și de mediu”, cred activiștii. 

Chiar nu se poate găsi un echilibru între nevoi și mediu? 

Orice exploatare minieră este o rană pentru sol și subsol, admite profesorul Ștefan Marincea, care amintește însă că, fără minereuri, viața modernă nu poate fi concepută.

„Tabletele, laptopurile, telefoanele mobile, energia verde – toate fac parte din viața cotidiană. Și atunci ce facem? Trebuie să găsim un echilibru. Europa a încercat cu disperare să-l găsească, are cea mai grozavă legislație de mediu”, e de părere cercetătorul.

În Strategia României pentru Resurse Minerale Neenergetice Orizont 2035, autoritățile apreciază că „evaluarea bazei naționale de materii prime critice are o importanță deosebită”. Doar că nu știm precis cum stăm cu rezervele, iar beneficiarii materiilor prime critice sunt „țările bogate, care fac investiții constante în cercetare și inovare”, întrucât e vorba de „operatori care activează în domeniul tehnologiilor înalte”.

Cealaltă cale: se poate și fără cianură, dar costă

Există, în acest moment, metode eficiente de înlocuire a cianurilor cu alte substanțe care nu sunt atât de toxice. 

Noua generație de reactivi de flotare este biodegradabilă în maximum trei ani, explică Ștefan Marincea. „Problema este că e o investiție mai mare. Devii eficient, din punct de vedere economic, în momentul în care reușești să valorifici și alte elemente din jur – nu aurul este principalul element din această ecuație”, subliniază profesorul universitar, având în vedere și că 93% din această resursă se recuperează și se reciclează, deci nu riscăm să ne lovim de o criză în aprovizionarea cu aur. 

Mineritul este, de fapt, o industrie low cost în care se investesc sume foarte mici și se așteaptă profituri foarte mari, spune activista Roxana Pencea. „În goana după profit nu este loc de inovație tehnologică. Ca să fie foarte profitabil, ai nevoie să faci minerit în carieră deschisă, nu mai mergi în subteran, unde costurile sunt mai mari”.

Pe urmă, mai e realitatea că, în mineritul modern, zăcămintele sunt mai sărace, pentru că cele mai bogate dintre ele au fost deja exploatate: „Am ajuns la un gram de aur care să fie disipat într-o tonă de pământ. În condițiile astea, trebuie să razi cantități mari de pământ.” 

Calculele de profitabilitate se complică și mai mult odată cu noile reglementări europene, care cresc semnificativ costurile de ecologizare. „Nu ai voie să pui un deșeu periculos în cursul unei ape. Nu poți să lași un bazin cu cianuri. Trebuie să aduci zona la utilitatea inițială”, explică Ștefan Marincea. 

Legislația europeană interzice defrișările în scopul obținerii unei cariere. „Se acceptă numai cu condiția ca cel care a defrișat să reîmpădurească la un hectar tăiat șapte hectare cu acea specie”. Cerințele de mediu din Europa ne împiedică să ne gândim că vor urma niște catastrofe cu gropi cu cianuri sau dezastre precum cel de la Certej, din anii ‘70, soldat cu aproape 100 de morți, mai spune profesorul universitar. 

Nu toată lumea vede în legislația europeană apogeul grijii față de mediu. „Sunt părți ale lumii, în America Latină, spre exemplu, cu reglementări mai dure. Fără baraje și iazuri de decantare în amonte de localități, pentru că barajele sunt vulnerabile în timp și dacă se produce vreo ruptură a barajului, tot sterilul pe care îl țin ar ajunge peste sate și oameni”, spune Roxana Pencea.  

Cum a apărut cianura în zona auriferă

În zona auriferă nu a existat cianurare. La Certej (în perioada comunistă), nu s-a făcut cianurare, nici la Baia de Arieș sau Moldova Nouă. 

La Roșia Poieni, se folosește o tehnologie ușor învechită, dar deșeul rezultat – un nisip – nu este considerat deșeu industrial periculos, precum șlamul de cianurare, explică Ștefan Marincea. În plus, nu s-a cianurat niciodată toată cantitatea de minereu, așa cum propunea proiectul de la Roșia Montană. „Nici prin cap nu le-a trecut, nici măcar pe vremea comunismului, mai îngăduitoare din punct de vedere al măsurilor de mediu”, punctează specialistul. 

Se trata cu cianură doar concentratul de flotație la uzina de cianurare de la Baia Mare. Acolo a avut loc în 2000 o catastrofă ecologică. Barajul unui iaz de decantare a cedat și peste 100.000 de metri cubi de amestec de metale grele şi cianuri au ajuns în Someş, apoi în Tisa, în Dunăre şi în Marea Neagră. 

De ce s-a propus, totuși, cianurarea în proiectele de la Roșia Montană și de la Certej? Depinde cine a oferit expertiza, crede cercetătorul, fost director al Institutului Geologic al României funcție din care a fost demis în două rânduri după ce s-a opus proiectului de la Roșia Montană. „Serviciul geologic național, definit prin hotărâri de guvern, ar fi trebuit să fie Institutul Geologic al României, care are atribuții diferite de ale Biroului Minier, adică ANRM. IGR ar fi trebuit să sfătuiască Guvernul României”, e de părere Marincea. 

„Dacă aș fi în locul domnului Ciolacu sau al primului ministru, nu aș face un referendum pentru Roșia Montană, ci aș interzice cianurarea”, adaugă profesorul. Aceasta este chiar contraproductivă, pentru că se pierde o parte din zăcământ (în proiectul RMGC, recuperarea la aur era estimată la 80%, iar la argint la 61%). 

Licențe sociale sau de exploatare, post-Roșia Montană?

După experiența Roșia Montană, organizațiile de mediu colaborează cu avocați și alți specialiști. „Suntem pregătiți pentru o bătălie pe termen foarte lung și vom folosi toate pârghiile legale ca să ne apărăm drepturile”, spune reprezentanta Mining Watch Romania, Roxana Pencea. I se pare îngrijorător că statul român nu este un partener pentru comunități, iar oamenii sunt singuri în analizarea critică a zeci de mii de pagini, încercând să discearnă dacă riscurile identificate de companie sunt cu adevărat riscuri, mai ales în situații fără precedent. 

„La Roșia Montană, argumentul principal din arbitraj a fost că nu s-a obținut licența socială”, adică încrederea societății civile, a comunităților din jurul viitoarelor exploatări, subliniază Pencea. „Oamenii nu au fost de acord și au arătat-o prin proteste, prin faptul că au refuzat să-și vândă terenurile și prin acțiuni în instanță”. Și-au construit argumente, au verificat baze de date, au făcut treaba statului. „Punem bife că avem la dosar documentația, nu analizăm conținutul apoi, la final, studiul va spune că riscul este nesemnificativ”. 

Iar faptul că licențele de exploatare au (încă) prioritate în fața licenței sociale este o problemă pe care noi o avem ca societate, crede Pencea. „Oamenii care au proprietăți acolo nu pot dezvolta afaceri alternative mineritului, ceea ce îi blochează economic și îi sărăcește, după care sunt nevoiți să-și vândă terenurile. Constituția spune că proprietatea e sfântă, însă când vine vorba de minerit, proprietatea este sfântă până nu mai e”. Din acest punct, exproprierea devine doar o formalitate.

Ajutorul de stat și urme de tranziție justă

„Ca societate europeană, cred că ne îndreptăm într-o direcție greșită, căutăm o soluție de ieșire din epoca combustibilului fosil, ne ducem spre epoca bateriilor, care ne creează din nou o dependență de niște resurse limitate, cu costuri de mediu foarte mari”, apreciază reprezentanta Mining Watch Romania.

Între timp, statul plusează pe potențialul viitor al mineritului de metale neferoase. După victoria de la Roșia Montană de care s-au bucurat (și) guvernanții, ministrul Finanțelor, Marcel Boloș, a declarat că pregătește o schemă de ajutor de stat  în valoare de 10 milioane de euro, pentru industria minereurilor neferoase, inclusiv aurul.

Profesorul universitar Ștefan Marincea crede că este bună ideea unei scheme de ajutor de stat, „100% corelabilă cu investiția mult mai mare pe care ar avea-o orice companie care se va implica într-un proiect minier din Europa, din cauza condițiilor mult mai exigente de mediu”. 

Facilitățile oferite de stat înseamnă că vom accelera refacerea industriei miniere, care, în acest moment, este o catastrofă națională, adaugă cercetătorul.

„Suntem una dintre țările foarte bogate, care au și vor avea un cuvânt de spus în economia minieră și extractivă a Europei, dar care nu-și exploatează resursele”, spune Ștefan Marincea.

În opinia sa, proiecte speculative cum e cel de la Roșia Montană generează două reacții negative. La nivelul societății civile, este tendința de a respinge orice, deși există, la standardele înalte de mediu din Europa, și activități miniere corecte. 

Pe de altă parte, spune Marincea, investitorii onești în domeniul minier se îndepărtează, „în condițiile în care România are zăcăminte impresionante, pe care – culmea!, datorită legislației europene actuale, ar cam trebui să le reevalueze și să le pună în exploatare, prin acest regulament UE al materiilor critice”.

De cealaltă parte, activista de mediu Roxana Pencea vorbește despre o trazniție injustă și deplânge incapacitatea statului de a învăța din propriile greșeli, în urma experienței de la Roșia Montană. 

„Noi, ca stat, suntem în aceeași logică învechită a exploatării de resurse cu orice preț și ignorăm complet costurile ascunse pe care exploatările le vor avea: costul asupra comunităților locale; de mediu; de întreținere pe termen lung a acestor zone miniere; costuri care nu se regăsesc în studiile de fezabilitate ale companiilor miniere și nu sunt evaluate ca atare.”